Plângere pentru Piteşti
Nu ştiu cu ce-i ajută pe cei care au suferit faptul că ei sunt încă în memoria noastră (deşi durerea sufletului celui care citeşte poate fi o rugăciune pentru ei), dar Piteşti-ul poate fi o lecţie care să ne facă să plângem şi să ne bucurăm în acelaşi timp. Să plângem, pentru că Piteşti-ul a însemnat drama atâtor oameni, să ne bucurăm pentru că aşa cum primele secole au fost sfinţite de sângele martirilor, aşa pardoseala soioasă a închisorilor a fost sfinţită cu sângele noilor martiri. Consider că demonismul poate fi caracterizat ca lupta împotriva firescului creatural al lucrurilor şi încercarea de distrugere a aşezării creaţiei şi mai ales a omului. Spun aceasta întrucât firescul omului constă în drumul către îndumnezeire, iar eterna luptă a diavolului este să îl oprească pe om din acest urcuş. Mai mult decât lupta făţişă contra naturii umane, la Piteşti s-a încercat ridicarea nefirescului la rang de firesc, ceea ce duce la dia-bolizarea omului, adică la o divizare internă a lui, la împărţirea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce poate să facă în condiţiile date. Aşa cum este şi normal sa se întâmple, cei care se găseau închişi acolo au sesizat cel mai bine că sunt supuşi unui experiment demonic, că se găseau în câmpul de acţiune al Satanei. Cei care au trecut pe la Piteşti şi au avut puterea să scrie îşi presară cărţile cu mărturii evidente ale lucidităţii lor duhovniceşti, care le permitea să întrevadă demonul de care erau mânaţi persecutorii. Un astfel de om, Dumitru Bordeianu, scrie: „Nimic nu mă va putea convinge ca cei ce ne urăsc, ne prigonesc, ne defăimează şi ne ucid sunt altceva decât cele mai docile şi mai autentice slugi ale Satanei”[1]. Mai mult decât atât în timpul când era crunt schingiut de către Ţurcanu, el gândea despre acesta: „numai o fiinţă în care sălăşluieşte duhul Satanei poate face aşa ceva”[2]. Un alt element care merită luat în considerare ca subtilă manifestare demonică îl constituie atitudinea pe care o au reeducatorii de la Piteşti faţă de sinucidere. „La Piteşti Satana a lucrat cu cea mai mare viclenie interzicând până şi sinuciderea după ce victimele ajunseseră la marginile suferinţei şi ale deznădejdii. Ca niciodată, Stăpânitorul întunericului nu mai are nevoie de suflete pierdute în iad, ci în primul rând de oameni complet satanizati aici pe pământ”[3]. În felul acesta un păcat extrem cum este sinuciderea, păcat ce îl aruncă pe om pe calea cea fără de întoarcere a pieirii, ajunge sa fie la Piteşti un lucru vrednic de dorit, „o mult râvnită binefacere”[4]. În acest context au existat numeroase tentative suicidare, însă doar puţine au fost reuşite. Ne întrebăm dacă cei care s-au sinucis la Piteşti nu pot fi socotiţi asemenea fecioarelor care şi-au luat viaţa ca să nu fie violate de către romani, fecioare prăznuite de Biserică în fiecare an la 4 octombrie. Cei care şi-au curmat zilele într-un anumit moment al reeducării au pus capăt şi răului care prin ei s-ar fi înmulţit.Un alt ţel al conducătorilor „experimentului” era anihilarea sufletească a celor închişi. În toate închisorile politice bolşevice necinstitorii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea, gândirea, conştiinţa împreună cu toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale materiei, un fel de secreţii ale trupului. Concluzia acestei teorii este că acţionând asupra trupului putem transforma conştiinţa, adica „eul” profund al omului, chipul propriu al fiecăruia. S-a încercat distrugerea sistematică a tuturor elementelor care menţineau verticalitatea deţinuţilor, elemete de bază ale moralei creştine, pe care sufletele acelor tineri erau statornicite. „Au coborât în cotloanele cele mai ascunse ale sufletului, au scormonit şi au descoperit cea mai mica fisură, tot ceea ce putea fi lovit, sfărâmat, nimicit, lăsând doar trupul martor neputincios”[5]. Dumnezeu dă viaţă sufletelor şi doar protivnicul este acela care încearcă să le anihileze. Pentru că acolo întreaga morală era întoarsă, Dumitru Bacu numeşte închisoarea Piteşti „laboratorul moralei Anticristului”[6].Între toate darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu, libertatea ocupă în mod precis un loc de seamă. Tocmai această libertate pe care nici măcar Domnul nu vrea să o obstrucţioneze a fost supusă unor încercări de anihilare, de către cei biruiţi de „duhul stăpânirii”.Descrierea atmosferei din celulă în timpul zilei, când deţinuţii erau siliţi sa stea în „poziţie fixă” (pe marginea patului, cu picioarele întinse, mâinile deasupra genunchilor, capul înainte fără să mişte), este frapant asemănătoare cu descrierea iadului făcută de Părinţi. Aceştia spun că iadul este un loc în care oamenii nu pot să relaţioneze reciproc cu toate că spaţial sunt împreună, deoarece fiecare vede doar spatele celuilalt, niciodată faţa. La fel, la Piteşti, însingurarea era dusă către absolut, „nimeni nu are voie sa vorbească cu celălalt”[7]. Omul, care prin natură este o fiinţă comunitară, care trăieşte în şi spre comuniune este pus în situaţia de a nu putea relaţiona cu cei care se găsesc în permanenţă în preajmă.Totul trebuie să culmineze cu lepădarea de Dumnezeu. Însă până acolo torturile devin imposibil de contabilizat. Marca cea mai pregnantă a demonismului faptelor petrecute la Piteşti o constituie parodierea Tainelor Bisericii, care au fost efectiv întoarse împotriva omului. Scufundarea deţinutului în tineta cu excremente este un „botez” care în loc să spele întinează, în loc să ridice pe om la adevărata lui demnitate îl supune unei umilinţe dezumanizante. Ancheta, autodemascarea erau spovedanii întoarse care în loc să dea nădejde aruncau pe om în mlaştinile disperării, în locul eliberării înlănţuiau. După autodemascare omul ajunge în situaţia pe care Ţurcanu o descria astfel: „veţi rămâne în viaţă, dar în viaţa voastră nu o să mai puteţi privi pe cineva drept în ochi”[8]. În timpul acestor demascări graniţa dintre adevăr şi minciună era nesigură dacă nu chiar inexistentă. Deţinutul se pierdea într-un hăţiş de „adevăruri incerte” şi „minciuni adevărate”. Cel lezat prin aceste amestecuri de minciună şi adevăr este Însuşi Hristos Adevărul.Euharistia a fost înlocuită cu excremente pe care bieţii oameni erau siliţi să le consume. În loc de îndumnezeire, omul era coborât sub pragul animalicului. Despre aceste parodii rituale se găsesc pagini deosebit de dureroase în cărţile lui Dumitru Bacu[9], Paul Goma[10] etc., însă din pudoare aceste pagini nu pot fi reproduse aici. Asfel se împlineşte parţial „scopul final al reeducării comuniste, scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant”.[11]Finalul unui asemenea demers, de analiză a situaţiei extreme pe care a reprezentat-o Piteşti-ul, nu poate fi decât în genunchi, rugându-ne pentru cei care au fost şi victime, şi călăi, de cele mai multe ori concomitent. Dumnezeu să-i miluiască!
[1] BORDEIANU, Dumitru, Mărturii din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti 2001, p. 221.
[2] Idem, p. 147.
[3] Idem, p. l21.
[4] Idem, p. 189.
[5] Idem, p.59.
[6] Idem, p. 87.
[7]Memoria, nr. 1/1990, p. 21.
[8] Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.l 15.
[9] op.cit. p. 95 ş.u.
[10] op. cit. pp. 86, 179, 187.
[11] Bordeianu, op. cit., p. 256.
The URI to TrackBack this entry is: http://moruzi.wordpress.com/2008/02/26/plangere-pentru-pitesti/trackback/
