Caius Aurelius Valerius Diocletianus
Caius Aurelius Valerius Diocletianus[1]
„… o fire şireată, plin de pricepere şi de isteţime…”(Eutropius)
LISTA ABREVIERILOR
2. „ST” - Studii Teologice
3. „MO” - Mitropolia Olteniei 4. „BOR” - Biserica Ortodoxă Română
Volume
1. Dumitru, Tudor, Figuri de împăraţi romani, Vol. 3, Eitura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
2. Eutropius, Istoria romană, trad. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1923.
3. Lactatius, De mortibus persecutorum, Editura Amarcord, Timişoara, 2000
4. Pacurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani şi romani, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
5. Rămureanu, Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.6. Timothy, Barnes, The New Empire of Diocletian and Constantine, Cambridge, 1982
Studii
1. Adrian, Husar, Istoriografia Antichităţii Târzii. Retorica si istorie: Tradiţie literară latină în „SUPM”, nr. 4, 2004.
2. Marius, Grec, Legio V Macedonica (pagini de istorie militară) în „SUPM”, nr. 4, 2004.
3. Ioan, Rămureanu, Sinoadele de la Sirmiumdintre anii 348 şi 358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium în „ST”, anul XV (1963), nr. 5-6, mai-iunie.
4. Ioan Rămureanu, Sfinţi şi Martiri la Tomis-Constanţa, în BOR, anul XCII (1974), nr.7-8, iulie-august.
5. P.I., David, Primii martiri cunoscuţi pe teritoriul patriei noastre, în „MO”, anul XXIV (1972), nr. 3-4, martie-aprilie.
6. Ioan Rămureanu, Martiri creştini de la Niculiţel, descoperiţi în anul 1971, în „BOR”, anul XCI (1973), nr. 3-5, martie-mai
Diocleţian este cel mai deseamă împărat dintre împăraţii ellirieni. Odată cu domnia lui Diocleţian începe perioada Dominatului sau, putem să zicem, a Imperiului roman târziu. Tot acum se încheie istoria de trei secole a Principatului, adică împăratul singur deţinea puterea în Stat, anihilând autoritatea Senatului şi a instituţiilor romane tradiţionale, luând singur toate decizile importante[2]. Imperiul se reorganizează din mai multe puncte de vedere, atât administrativ, militar cât şi economic. Prin acest împărat Statul Roman a mai existat încă două secole[3]. Diocleţian s-a născut prin anii 244/245 în Dalmaţia. Provine dintr-o familie modestă, după cum afirmă şi Eutropius „ … aşa de modestă că cei mai mulţi istorici cred ca a fost fiul unui copist, alţii însă susţin că a fost fiul unui libert al senatorului Anulinus…”. Schimbarea numelui din Diocles în Diocletianus arată că înaintaşii lui săi fuseseră sclavi şi liberţi. De tănăr a intrat în armată unde a avansat repede, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. În anul 283 fusese consul suffectus[4], iar după aceea comes domesticorum[5] . Eutropius[6] îl caracterizează astfel: ”Diocleţian a fost o fire şireată, plin de pricepere şi de isteţime; el ştia să potrivească lucrurile în aşa fel, ca ura pentru cruzimea sa să o arunce pe altul. În acelaşi timp era un împărat foarte energic şi muncitor, care a dat împărăţiei romane o astfel de înfăţişare că părea mai mult o domnie regească decât o libertate romană şi, deşi toţi împăraţii de mai înainte erau alutaţi numai, el dăduse ordin ca lui să i se cadă în genunchi”. Portretul fizic este greu a-l identifica, deoarece nu s-au pastrat operele sculptate ale vremii respective. Mersul său era maiestuos şi în întreaga sa ţinută încerca să aibă un aer solemn. Grija sa de a se prezenta astfel în faţa supuşilor săi stă în legătură cu noua sa concepţie despre monarhie. Lactanţiu îl descrie ca fiind „născocitor de nelegiuiri şi uneltitor de răutăţi , de vreme ce toate le prăpădea, nu şi-a putut reţine braţul nici de a-l înfrunta pe Dumnezeu”[7]. Tot aici Lactanţiu îl descrie pe Diocleţian ca fiind avar, laş, crud, etc., Dumitru Tudor, însă, menţionează că „Diocleţian nu a folosit această armă în mod sângeros, ca înaintaşii săi … edictele acestuia pentru pedepsirea creştinilor recomandau urmărirea acestora fără execuţii capitale şi torturi”[8]. Diocleţian avea un temperament militar, era energic, inteligent, rece şi capabil. În anii domniei a colindat imperiul de la un capăt la altul, fiind nevoit sa rezolve probleme administrative şi de ordin militar. El a fost un adevărat reorganizator al Imperiului Roman. Având o mare experienţă politică, a ştiut ca nimeni altul să-şi aleagă coaboratorii şi să-i răsplătească. Tot aici putem menţiona că el niciodată nu şi-a atribuit meritele altora. În timpul său, Diocleţian a fost preocupat să apere graniţele Imperiului, a fost o perioadă de continue lupte civile şi războaie în interesul Imperiului[9]. De la începutul domniei, Diocleţian a instaurat sistemul politic al dominatului, care înlocuia principatul. Era un model oriental, împăratului trebuind să I se prosterneze toţi, indiferent de rangul şi clasa socială din care provenea. Diocleţian a intuit faptul că vastul Imperiu Roman nu putea fi codus de un singur om, asa cum a crezut Aurelianus, fiind necesară o descentralizare militară şi administrativă. Impăratul nu putea fi peste tot, iar în lipsa acestuia se înlesnea încercări de uzurpare a tronului, jaful guvernelor, indisciplina în armată etc.[10]. Lactanţiu, însă, afirmă că Diocleţian „a dat peste cap întregul Imperiu, din lăcomia fără măsură şi înfricoşare deopotrivă, căci şi-a făcut trei părtaşi la domnie, împărţind ţara în patru şi înmulţind oştirile – întrucât fiecare dintre aceştia se silea să aibă de departe un număr de militari mult mai mare decât avuseră împăraţii dinainte, când guvernau republica singuri”[11].Toate evenimentele de până la Diocleţian au demonstrat că Statul Roman se delimita în două mari sectoare economice, geografice, lingvistice şi culturale, acestea fiind Orientul şi Occidentul. Aceasta l-au determinat ca în anul 285 să împartă puterea cu Marcus Aurelius Valerius Maximianus, vechi camarad de arme al său. Pe care la 1 martie 286 îl numeşte Cezar, apoi august, la 19 septembrie 286. Alegerea lui Diocleţian s-a oprit asupra unui bun soldat, cel mai indicat pentru a fi în Occident, la Mediolanum, dar capitala aficială a Statului rămase tot la Roma. Cu toate acestea Imperiul era considerat unitar, legile fiind date în numele ambilor auguşti. Maximian, era mai învârstă cu cinci ani decât Diocleţian. S-a născut în oraşul Sirmium, deci si el era elir. Eutropius îl descrie ca fiind „o fire sălbatică şi neprietenoasă, arătând pe faţa sa trufia şi groaza. El nu facea decât să urmeze pornirea sa naturală, când se întovărăşea la toate cruzimile lui Diocleţian. Moartea i-a fost o răsplată pentru crimele sale, căci acesta a fost un om sever şi crud, un om care-şi călca cuvântul, primejdios şi lipsit de omenie”[12]. Lactanţiu, precizează că Maximian „nu era cu nimic deosebit de el (Diocleţian), căci nu a-ar fi izbutit să rămână strâns uniţi printr-un atât de trainic prieteşug”[13]. Pe monede, în inscripţii şi în fruntea actelor de stat, Diocleţian apare ca fiind superior lui Maximian, deşi erau egali in funcţii. Cei doi se considerau sacri şi zei olimpici pe pământ. Diocleţian fiind asimilat cu Jupiter, iar Maximian cu Hercule. Dat fiind că în mitologia greco-romană Hercule, fiind fiu al lui Jupiter, era subordonat acestuia, şi Maximian era subordonat lui Diocleţian. În timpul vizitei lui Dioclţian in Occident, acesta se declară mulţumit de activitatea lui Maximian. Cu toate că, Carausius[14], mai rămânea o problemă pentru aceştia. În Orient Diocleţain a avut mai multă linişte, ceea ce i-a permis să se ocupe de administrarea provinciilor. Fiind un bun diplomat, fără să apeleze la arme, a reuşit să obţină rezultate amestecându-se în luptele pentru tron în Persia. Reuşi retrocedarea către Imperiu a unei părţi din Mesopotamia, totodată a reuşit să impună pe tronul Armeniei un rege filo-român. Numai la Dunăre a condus o campanie şi a obţinut victorie. În anul 290 a avut loc o nouă întâlnire a celor doi impăraţi. Ei constatară că diarhia, deşi dăduse rezultate bune, avea incă multe probleme. Dintre care erau: Statul independent al lui Carausius, răscoalele din Mauretania şi Egipt, ameninţările persane, agitaţiile din lumea germană, mişcările barbare de sincolo de delta Dunării ş.a. În anul 293 ambii împăraţi şi-au luat câte un ajutor, câte un Cezar: Maximian Galeriu şi Constantius Chlorus.
Caius Flavius Iulius Constantius în data de 1 martie 293 a fost proclamat ca Cezar fiind ajutorul lui Maximian în Occident. Era un iliric, nobil ca origine, decendent dintr-o soră a lui Claudius II Gothicus. A fost ofiţer de valoare în statul major al lui Aurelianus şi Probus. Fiind tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare. „El era un bărbat de seamă, de o popularitate deosebită, neatingându-se de averea provincialilor şi a particularilor, neţinând prea mult la interesele fiscului, spunând că e mai bine să se lase averile publice în mâna particularilor, decât să stea închise într-un singur tezaur. El a fost nu numai iubit, dar chiar slăvit de gali, mai ales că aceştia se vedeau scăpaţi de precauţiile bănuitoare ale lui Diocleţian şi de nebunia sângeroasă a lui Maximian”[15].
Caius Galerius Valerius Maximianus a fost proclamat la 21 mai 293 ca Cezar şi adoptat de către Diocleţian. El a fost cel care a condus prigoana impotriva creştinilor, el a fost inspirator al decretelor de persecutare. Ca si origine era un dac romanizat. În paginile scriitorilor pagâni el este prezentat ca fiind de încredere şi capabil. Era „un împărat distins, atât prin virtuţile sale cât şi prin meritele sale ostăşeşti”[16]. Pentru întărirea sistemului de conducere, a tetrarhiei, Diocleţian a iniţiat mai multe măsuri. A fixat o ierarhizare clara a celor patru conducători: Diocleţian şi Maximian fiind Auguşti, iar Constantius Chlorus şi Maximian Galeriu fiind Cezarii. Aceştia puteau să devină Auguşti după retragerea sau moartea celor doi împăraţi. Legăturile matrimoniale aveau să consolideze de asemenea tetrarhia. Chlorus a divorţat de soţia lui Teodora şi s-a căsătorit cu Eutropia, fiica vitregă a lui Maximian, iar Galerius, abandonându-şi prima soţie, a adevenit prin unirea cu Valeria, ginerele lui Diocleţian. Timp de 12 ani acest sistem a fucţionat impecabil. În urma mai multor campanii, Chlorus, cu sprijinul lui Maximian a reuşit să lichideze „imperiul britanic” condus de Carausius care timp de opt ani a reuşit să-şi păstreze independenţă. Galerius, din ordinul lui Diocleţian, a reuşit la Dunăre să fortifice frontiera, totodată a obţinut succese în lupta împortiva cvazilor, iutungilor, marcomanilor şi carpilor. Iar în anul 297, a reuşit să reprime în Egipt revolta iniţiată de Lucius Domitius Domitianus. În lupta cu perşii, armata cărora era condusă de regele Narses, Galerius a pierdut doua bătălii. Referitor la aceste bătălii, Eutropius scrie că Galeriu întorcândiu-se în Antiohia: „Diocleţian îl primi primi cu atâta desconsiderare că-l lăsa să alerge, deşi îmbrăcat în purpură, câteva mii de paşi, lângă carul său”[17]. La scurt timp Galeriu l-a atacat pe Narse prin Armenia, obţinând victorie. După această luptă întreaga Mesopotamie împreună cu valea superioară a Tigrului au trecut sub stăpânirea romană, iar în Armenia şi Caucazia s-a consolidat protectoratul roman. Tot atunci se deschiseră şi drumurile caravaniere pentru comerţul roman cu Orientul. Ctitorind un nou Stat, Diocleţian ca şi August, a dorit să-l pună sub scutul religios al al zeilor tradiţionali romani. Tot odată cei patru împăraţi beneficiau de adoratio în lumea pământească. Singura forţă care se opunea politicii religioase păgâne a Imperiului era Biserica creştină. Deşi Diocleţain era păgân, era totuşi tolerant cu creştinii, care împânziseră administraţia, armata şi chiar serviciul palatului. Galeriu, în comparaţie cu Diocleţian, era mult mai fanatic şi intolerant, era incult, brutal şi superstiţios cu toate ca era un ofeţer valoros. Mama acestuia, Romula, era originară din cetatea Romula (Reşca), capitala Daciei Malvensis (Oltenia)[18]. Ea se refugiase din cauza năzălirii carpilor, la 284, în Sudul Dunării, în Dacia Ripensis, unde în cinste ei, s-a înfiinţat orazul Romulienum. Era o adoratoare a zeilor munţilor, oferea aproape în fiecare zi ospeţe rituale în cinstea zeităţilor. Creştinii evitau aceste ritualuri, stăruind în posturi şi rugăciuni cât timp ea bechentuia cu păgânii. Din acest motiv l-a influenţat pe fiul ei ca să-i persecute pe creştini[19]. Galeriu vedea în creştinism „un corp neasimilabil în cadrul recentelor reforme introduse în Stat”[20]. După lupta cu perşii din anul 297, un an mai târziu, Galeriu a făcut o „curăţire a armatei”, persecutând sau înlăturând pe creştini din armată. Tot atunci au fost persecutati la Durostorum (Silistria) veteranul Iuliu şi soldaţii Hesichius, Nicandru şi Marcian, Pasicrate şi Valentinian. Între anii 290 şi 300 (pe braţul Sf. Gheorghe, în Dobrogea), preotul Epictet şi tânărul Astion, refugiaţi aici din Asia Mică. Tot acum este amintit şi Evanghelicus, primul episcop de Tomis (Constanţa)[21]. Galeriu încerca să-i demonstreze lui Diocleţian că mulţi soldaţi creştini părăsesc armata, că refuză de a indeplini sacrificiile ş.a.. Tot atunci existau numeroase dispute între scriitorii păgâni şi cei creştini. Unul dintre cei mai de seamă duşmani ai creştinismului a fost Porphyrius, care era autorul unei cărţi care era intitulată Cuvânt împotriva creştinilor. Maximian în Apus îi persecuta pe creştini aşa cum îi persecuta Galeriu în Răsărit. Galeriu îl îndemna pe Diocleţian să dezlănţuie persecuţia împortiva creştinilor. La început Diocleţian a refuzat apoi În anul 303-304 a survenit o schimbare, influenţat fiind de către neoplatonicul Profiriu, el a emis o serie de decretesub lozinca: „Nomen christianorum deleto” („Numele creştinilor să fie nimicit!”). Astfel, Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea ca locaşurile de cult să fie dărâmate, arderea cărţilor sfinte, adunările creştine să fie interzise, preoţii şi chiar credincioşii să fie omorâţi dacă nu voiau sa jertfească zeilor pagâni[22]. Personalul de la palat, funcţionarii si soldaţii erau forţaţi să sacrifice oficial şi public după ritul păgân pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de împărat. Primul edict a fost dat la 24 februarie 303. Biserica episcopală din Nicomidia, aflată în apropierea palatului imperial, a fost prădată şi apoi distrusă. Primul edict prevedea dărâmarea locaşuriolor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte fără să se facă victime. Creştinii care refuzau să apostazieze erau pedepsiţi, cei mai de vază pierdeau drepturile şi privilegiile şi erau torturaţi, iar cei de jos erau făcuţi sclavi ce erau excluşi de la eliberare. Pretextul folosit de către Galeriu pentru începerea prigoanei l-a constituit incendiul zbucnit la palatul din Nicomidia, care era pus la cale chiar de el însuşi. Creştinii erau socotiţi vinovaţi de mişcările populaţiilor din Siria şi Armenia Romană. Personalul curţii imperiale a fost obligat să sacrifice zeilor, deasemenea împărăteasa Prisca, şoţia lui Diocleţian, cunoscută sub numele de Alexandra şi fiica ei, Valeria, soţia lui Galeriu, care simpatizau cu reştinii. Galeriu a executat riguros edictul în Răsărit. Maximia Herculus, în Apus, l-a aplicat şi el. Constantiu Chlor a stricat doar unele biserici. Au fost distruse arhive bisericeşti de mare valoare. La Roma creştinii înşişi astupau cu nisip multe catacombe.Al doilea Edict a fost dat în aprilie 303 şi era mult mai aspru. El ordona să fie aruncaţi în temniţă episcopii, peoţii, diaconii, lectorii şi exorciştii care nu apostaziază de la credinţa creştină. Acei care refuzau să aducă sacrificii zeilor erau ucişi. Cu ocazia a 20 de ani de domnie, în toamna anului 303, Diocleţian a acordat o amnistiţie care, însă, nu s-a întins şi asupra creştinilor. Dimpotrivă, după 27 septembrie 303 a fost publicat al treilea edict de persecuţie. Acesta poruncea ca episcopii, preoţii, diaconii şi membrii clerului inferior care erau inchişi, puteau să fie puşi în libertate dacă sacrifică zeilor, iar dacă nu, să fie ucişi. Al patrulea edict, şi cel mai grav, s-a pblicat în primăvara anului 304. Au avut loc execuţii, iar în Numidia se fixaserachiar zile de sacrificiu de tămâiere. Tot atunci au fost aplicate pedepse neprevăzute de lege. Unii creştini au apostaziat, alţii au predat cărţile cerute, iar alţii, în locul Sf. Scripturi şi al cărţilor de cult, au predat cărţi eretice, salcându-le astfel pe cele bune.Între martirii căzuţi în anul 303 amintim pe episcopul Nicomidiei care a fost decapitat. La Heliopolis, în Egipt,a suferit Sf. Varnava. În Cilicia au suferit doi medici, Cosma şi Damian, care era medici ce practicau medicina din caritate creştină[23]. În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad, în Iugosavia), au fost condamnaţi la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304, apoi la 6 aprilie 304 a fost decapitat Sfântul Irineu de Sirmium, episcopul Bisericii din Sirmium, care era o importantă Biserică sud-dunăreană, şi diaconul său Dimitrie, străpuns cu suliţa la 9 aprilie 304. În aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot in Sirmium, mai multe tinere, iar in 20 iulie un credincios cu numele Secundus. Tot aici şi-a dat viata pentru Hristos, într-o zi de 25 decembrie, poate în acelaşi an, 304, tânăra Anastasia, în cinstea căreia sora, cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele i-au fost aşezate în biserica cu hramul Sfânta Anastasia din Constantinopol[24]. La 23 februarie 305 a pătimit grădinarul Sineros; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Austria, Pettau)[25]. În anul 305 sau 306, în apropiere de Sirmium, la Fruska Gora, au suferit martiriul sfinţi numiţi „Cei patru încoronaţi” care erau sculptori. Eu au fost condamnaţi la moarte pentru că au refuzat să sculpteze pe zeul Escupal, zeul medicinei[26].La începutul sec. IV sunt menţionaţi trei martiri la Axiopolis (Cernavodă): Chiril, Chindeas şi Tasios, ca şi Dasius de Durostorum ale cărui moaşte au fost duse în sec VI la Ancora, în Italia. Sub Diocleţian, în 304 - 305 sau sub Liciniu, între 320 – 324, au fost martirizaţi Zoticos, Attalos, Camasis, şi Filip care au fost descoperiţi la Niculiţel-Tulcea[27]. La 1 mai 305 Diocleţian şi Maximian sărbătoreau 20 de ani de domnie. Tot atunci cei doi auguşti s-au retras iar în locul lor s-au urcat pe tron Galeriu şi Constantin Chlor. Ei şi-au ales ca cezari le Maximiam Daia şi pe Flaviu Sever. Galeriu şi Maximian Daia, în Orient au continuat persecuţia prin edictul din 305. În 306 Constantiu Chlor s-a imbolnăvit şi l-a chenat din Orient pe Constantin, fiul său, pe care armata îl proclamă împărat. În timpul domniei lui Diocleţian, Biserica a suferit cea mai grea persecuţie. Cu toate că, în cea mai mare parte, Galeriu a fost cel care a condus prigoana împotriva creştinilor, el a fost inspirator al decretelor de persecutare. Totuşi, scriitorii creştini îl învinuiesc pe acest mare august care a fost un adevărat reorganizator al Imperiului Roman.
The URI to TrackBack this entry is: http://moruzi.wordpress.com/2008/02/10/caius-aurelius-valerius-diocletianus/trackback/
