Iconografia rusă în Perioada Sinodală a Bisericii Ruse

 by Dumitru COTELEA

În secolul al XVIII-lea are loc un declin spiritual în Rusia. Datorită acestui declin a apărut o nouă artă care nu era specifică artei ruse. Unul dintre cele mai importante evenimente din Biserica Rusă a fost „reforma” bisericească a ţarului Petru cel Mare. Aceasta „reformă” a fost una dintre cele mai importante „reforme” ale ţarului Petru I. Ea nu era una de tip religios, ci una de inspiraţie iluministă: religia era nevoită să se integreze în sistemul statului absolutist şi să servească drept garant al autorităţilor imperiale şi promotoare a moralităţii publice. Din acest motiv Biserica trebuia supusă nemijlocit controlului Statului şi confiscată birocratic .
Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei trebuie să enumerăm cele mai importante etape din viaţa Bisericii şi ale artei sale. O etapa importanta care a influenţat arta bisericească au fost disputele despre averile mănăstireşti, despre atitudinea faţă de eretici ş.a. care reprezintă de fapt o ciocnire a două puncte de vedere diferite asupra idealului vieţii creştine.
Pe de-o parte era continuarea mişcării spirituale şi contemplative a isihasmului, dar care tindea spre o lepădare totală de lume la adepţii Sfântului Nil Sorski. Pe de altă parte, cu accent la slujirea socială a Bisericii la urmaşii Sfântului Iosif de Volokolamnsk. Odată cu victoria iosefinienilor s-a ajuns la o slăbire şi diminuare nu numai a vieţii spirituale, dar a defavorizat şi trasarea unui hotar precis între viaţa Bisericii şi viaţa Statului. Atunci a început o scădere a înălţimii spirituale a chipului reprezentat pe icoană. În conştiinţa oamenilor a apărut o confuzie referitoare la esenţa Bisericii. Pe măsură ce noţiunea de Biserică scădea în intensitatea ei, şi odată cu intervenirea anumitor schimbări în raportul dintre Biserică şi Stat – arta eclesială deviază şi ea de la scopul ei pricipal asumându-şi funcţii care îi erau străine, dispare perceperea ortodoxă a icoanei. Înţelegerea creaţiei artistice trece dintr-un plan interior, spiritual, în plan exterior care era exprimat prin tendinţe moralizatoare, narative, prin înclinaţie spre ornamentaţie. Tot atunci apare un sistem de reguli exterioare şi de supraveghere a comportamentului moral al iconografilor .
Împreună cu noua cultură a cărui susţinător devine Statul, începe secularizarea vieţii şi a artei bisericeşti. Împrumuturile din Apus au fost acceptate de către adepţii inovaţiilor, iar aspectul confesional al artei işi pierde din importanţă şi cedează locul criteriului estetic. Concepţia politico-juridică a ţarului Pentru I împrumutată din protestantism presupunea în mod direct primatul Statului asupra Bisericii. Este introdusă conducerea colegială, putând numele latin de Colegium .
Pentru prima dată, Petru a ieşit în afara graniţelor Rusiei în anul 1697-1698. Kartaşev descrie astfel acest eveniment: „Petru, fiind în ospeţie la regele George al Angliei, a avut o discuţie de două ore cu prinţesa Ana. În această discuţie ei au abordat şi teme ce ţin de Biserică. Antiromanismul şi antilatinismul Anei i-a plăcut ţarului Petru, ţarul cu îndrăzneală a caracterizat-o ca fiind: „сущей дочерьюнашей церкви”. Despre interesul ţarului Petru fată de viaţa religioasă a Angliei, nu numai la nivel oficial ci şi faţă de ceea ce ţine de activitatea sectelor, s-au păstrat suficient de multe dovezi. Petru I a vorbit despre afacerile bisericii anglicane cu însuşi episcopul de Canterbury şi cu alţi episcopi anglicani. Episcopii din Canterbury şi York au numit special pentru ţarul Petru cel Mare teologi-consultanţi. Acestor consultanţi li s-au alăturat şi un consultant al Universităţii din Oxfor. Pentru prima data Petru a fost sfătuit să devină cap al Bisericii de către englezi. Ţarul era interesat în mod special de tot ce ţine de modul de funcţionare a Colegiului. În 1698 ţarul Petru l-a rugat pe Fracis Lee, pe care îl cunoştea foarte bine, sa alcătuiască un proiect de funcţionare a Colegiului, cu scopul de al implementa in Rusia .
Ideea înfiinţării unui colegiu în calitate de organ superior de conducere a Bisericii i-a fost sugerată ţarului Petru în timpul călătoriei lui în Europa de Vest de către Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, care se baza pe practica cnejilor protestanţi din Germania. Kartaşev scria: „S-a păstrat proiectul celor nouă colegii, printre care era şi Religions Kollegium. Soloviov a explicat: „renumitul Leibniz i-a scris ţarului Petru I că o conducere bună poate funcţiona numai în condiţiile implementării Colegiului. Funcţionarea căruia este asemănătoare cu cea a unui ceas, roţile căruia se ajută reciproc pentru a se mişca. Această comparaţie nu a putut sa nu-i placă lui Petru care tindea ca oamenii din Rusia, în toate să se ajute reciproc, deoarece totul se datora separării roţilor”. Petru I i-a ordonat episcopului Feofan să facă proiectul de înfiinţare a Colegiului Spiritual. În februarie 1720 proiectul care avea titlul Regulamentul spiritual a fost terminat .
În 1722 prin decretul ţarului Petru cel Mare a fost instituită Instituţia Oberprokuror-ului. Statutul Oberprokuror-ului a fost practic copiată din Statutul general-procurorului din Senat. Oberprokuror-ul trebuia să fie ales dintre cei mai buni ofiţeri. Lui îi revenea obligaţia să fie „оком государя и стряпчим по делам государственым” . Probleme bisericeşti erau considerate probleme de Stat .
Odată cu includerea Bisericii în sistemul administrativ de stat, arta bisericească devine o artă bisericească şi de Stat în acelaşi timp. Măsurile legate de arte bisericească erau luate în plan statal. Conform decretului emis de ţar în anul 1707, „cârmuirea duhovnicească” era încredinţată mitropolitului Ştefan Iavorskij, iar supravegherea efectivă a iconografilor şi a comportamentului lor moral era încredinţată arhitectului Ivan Zarudnev . „Pentru aceasta să i se dea un palat special, şi de asemenea câţiva ipodiaconi bătrâni şi tineri de la palatul Armurilor şi paznici şi soldaţi din garnizoana Moscovei şi toate câte va avea nevoie […]” . Conform decretului din 1710, lui Zarudnev i s-a impus ca să fie luaţi la evidenţă toţi pictorii moscoviţi, precum şi cei în alte oraşe. Toţi pictorii trebuia să fie împărţiţi în trei categorii, fiecare categoria avea un impozit corespunzător. Zarudnev trebuia sa elibereze un certificat în acest sens. Arhiereii, preoţii şi mănăstirile nu aveau dreptul să primească de la meşteri icoane dacă nu aveau certificat .
În timpul ţarului Petru cel Mare au existat două tipuri de iconografii, cea tradiţională şi cea te tip occidental. Tot atunci a fost introdusă ideea că arta tradiţională reprezintă o etapă depăşită, că această arta aparţine Rusiei vechi şi că trebuie abandonată. În timpul ţarului Petru „predaniile vechi erau uitate până într-aşa măsură încât, atunci când în locul lui Zarudnev a fost numit Antropov ca supraveghetor al iconografilor, s-a constatat că el nu mai cunoştea iconografia veche şi nu de puţine ori, aşa cum reiese din rapoartele oficiale reprezentate Sinodului […], a protestat împotriva reprezentărilor iconografice vechi, considerându-le incorecte şi nu permitea răspândirea lor în popor”.
Odată cu conducerea ţarului Petru I (1696) numărul comenzilor de icoane făcut iconarilor din palatul Armurilor a scăzut considerabil, iar în anul 1711 atelierul de icoane a fost închis. O parte dintre iconari sau dus în Peterburg unde au înfiinţat Палата изуграфств . Alţii, însă, încă din secolul al XVII-lea au plecat în diferite oraşe ca sa-şi caute de lucru. Desigur, aceasta a facilitat răspândirea „stilului din palatul Armurilor”. În 1707 Petru cel Mare a ordonat ”ce e mai bine pentru cinstea sfintelor icoane” ca să fie patronaţi de către mitropolitul Ştefan Iavorkij, iar mai marele iconarilor trebuia să fie iconarul şi arhitectul I. P. Zarudnev, care era originar din Ucraina. Iconarii trebuiau sa fie repartizaţi în trei categorii, lor li s-a ordonat sa picteze conform vechilor obiceiuri şi să trăiască virtuos, fără ca să bea sau să aibă un mod de viaţă nelegiuit .
Fiecare iconograf era obligat să-şi semneze lucrarea, pentru ca să ridice nivelul de responsabilitate pentru calitatea artistică a chipurilor şi corectitudinea iconografiei lor. După ucazul dat în 11.05.1711, femeile nu aveau dreptul să picteze icoane.
Палата изуграфств a fost condusă de către I. P. Zarudnev până în anul 1725. După care, funcţia lui a rămas vacantă până în anul 1761, când a fost ocupată oficial de către A. P. Antropov. Din 1764 în calitate de ajutor al lui Antropov a fost numit renumitul pictor din Peterburg, M. L. Kolokolinikov. În anul 1792 a fost schimbat de către pictorul din Earoslav L. I. Şustov şi de către absolventul Academiei de Arte din Kiev, M. M. Utkin .
Conform ucazului din data de 4.03.1759 Sinodul, la porunca ipm. Elizabeta, a dat dispoziţie în toate eparhiile ca să fie scoase din Biserici şi din vânzare „icoanele neartistice”. Însă, conducerea fiecărei eparhii a înţeles în mod diferit acest ucaz. Astfel, în aparhia de Kazani au fost găsite 1053 de icoane neartistice, iar în eparhia de Ustiujsk nu a fost găsită nici o icoană neartistică. În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt cunoscute numeroase cazuri când au fost confiscate icoane de la vânzătorii de icoane sau cazuri când au fost închise magazine de icoane. Toate aceste incidente sunt strâns legate de iconarii centrului din Suzdalsk. Aceste incidente au avut loc şi din cauză ca iconarii din Suzdalsk, în mare parte, ţineau de „ritul vechi” .
În pictura vremei noi se deosebesc trei stiluri diferite, în conformitate cu percepţia şi modul de viaţă al fiecărui iconograf. Ţăranii, modul de viaţă şi percepţia cărora a fost influenţată în mai mica măsură de schimbările care aveau loc în Biserică şi Stat, în continuare cumpărau icoane tradiţionale, simple, care nu aveau mare valoare artistică. Oamenii de la oraş, mai bogaţi, preferau icoane pictate mai profesional, icoane care erau pictate în „stilul palatului Armurilor” în combinaţie cu stilurile iconografiei noi. Acest tip de icoane erau numite „золотопробельные” .
În secolul al XIX-lea acest stil a fost influenţat de barocul electic care a apărut în artă în anii 40 ai secolului XIX. Al treilea stil, care folosea formele picturii postrenascente, a avut o extindere mai mare numai la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pe deplin s-a reorganizat activitatea Academiei de Arte, care a fost înfiinţată în 1757. Icoanele pentru bisericile din oraşele mari erau comandate pictorilor noii şcoli (I. I. Vişniakov, I. N. Nikitin etc. - pentru picturile bisericii Sfântul Alexandru Nevski din Peterburg (1724); D. G. Leviţki – pentru lucrările picturile bisericilor Sfântul Kir şi Ioan şi Sfânta Ecaterina din Moscova (1767) . Până când învăţământul academic şi respectiv pictura academică nu devenea o realitate pentru masele de oameni, stilurile de pictură rămâneau în posesia oamenilor mai învăţaţi. Categoriile sociale de credincioşi, cărora le erau destinate icoanele, generau existenţa mai multor stiluri în iconografia rusă. Anumite icoane care erau pe placul ţăranilor, erau necorespunzătoare păturilor sociale mai înalte. Răspândirea picturii laice, în special fiind cea portretistă, au facilitat acceptarea portretelor anumitor sfinţi ca fiind icoane. Astfel, portretele anumitor sfinţi din secolele XVIII-XIX, după canonizarea sfinţilor precum Dimitrie de Rostov, Mitrofan de Voronej, Tihon de Zadonsk ş.a. au fost percepute ca fiind icoane .

BIBLIOGRAFIE:

Volume:
1. Leonid, Uspensky, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, (traducere de Elena Derevici), Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005.
2. N., Talberg, Исторiя Русской Церкви, Editura Mănăstirii Sretensk, Moscova, 1997
3. S, Soloviov, История России с Древнейших Времен, Editura ЭКСМО, Мoscova, 2006
4. Vladislav, Ţâpin, Istoria Bisericii Ortodoxe din Rusia, Editura Стретенсколго монастыря, Moscova, 2006
Studii:
1. Ioan, Ica jr., Perspective comparate asupra reformei Bisericii în Europa secolului XX, în rev. INTER, anul I(2007), Nr. 1-2
2. Vladislav, Ţâpin, Biserica Ortodoxă Rusă în epoca sinodală. 1700-1917., în rev. Enciclopedia Ortodoxă, Editura Церковно-науцный центр«Православная Енциклопедия», Moscova, 2000.
3. I. L., Buseva-Davidova, Русская церковная живопись. Х-ХХ вв. în Православная Энциклопедия, Editura Церковно-науцный центр «Православная Енциклопедия», Moscova, 2000.