Cult şi cultură în epoca Patriarhului Iov.

 by Dumitru COTELEA

Rusia a cunoscut o ascendenţă deosebită în epoca Patriarhului Iov, anume în această perioadă ea a devenit cea mai puternică ţară ortodoxă. Cultura la care ea a căpătat acces prin intermediul creştinismului a cunoscut o dezvoltare rapidă.

În cultul şi cultura ortodoxă rusă s-a observat un progres remarcabil. În mănăstiri s-a observat o spiritualitate deosebită. Mănăstirile erau cele care propulsau atât viaţa duhovnicească, cât şi ştiinţa. Tot în această perioadă în Rusia a apărut tiparul, au fost construite noi biserici din piatră. Au apărut noi şcoli de pictură bisericească şi noi curente în acest domeniu. În timpul înfiinţării Patriarhiei s-a observat o strânsă colaborare a Statului cu Biserica, dat fiind faptul că Biserica era o adevarată putere în Stat. Tot atunci a apărut concepţia conform căreia “Moscova devenise a treia Romă”. Pentru o mai bună dezvoltare a Rusiei, ţarii din această perioadă au depus tot efortul pentru a aduce din alte ţări oameni care puteau să contribuie la dezvoltarea Statului.
Catedrale consacrate Sfintei Sofia au fost ridicate aproape simultan în Kiev (1037) şi Novgorod (1051). Arhitecţii şi artiştii în mozaic şi pictură de frescă urmau în primele construcţii modelul învaţat de la greci. În secolul al XII-lea apare o cultură rusă originală, care era inspirată din diverse modele, începând cu cel bizantin, sassanid, armean şi terminând cu cel roman occidental, care transformă treptat elementele exterioare prin contactul cu cultura autonomă, pentru ca, în rezultat, să se producă opere de artă cu un stil aparte, în care se putea recunoaşte spiritul rus. Acest stil se poate regăsi şi în catedrala Adormirea Maicii Domnului din Vladimir care, în pofida participării la construcţie a arhitecţilor străini, este rusă.
La crearea monumentalelor opere au lucrat atât ruşii cât şi italienii. In centrul Cremlinului a fost construit Biserica Înălţării de către inginerul şi arhitectul italian Aristotel Fioravanti între 1475-1479, care deja construise Biserica Înălţării din Vladimir. Această Biserică se deosebea foarte mult de toate celelalte biserici, era cea mai mare biserică, având cupolele aurite. Mai tarziu au fost construite şi alte biserici prin apropiere, în care se aflau mormintele lui Dimitrie Donskoi, Ivan al III-lea, Ivan cel Groaznic şi alţii. Cremlinul a fost înfrumuseţat cu noi palate, din care făcea parte şi Palatul din Granit. Participarea arhitecţilor italieni la înfrumuseţarea Cremlinului a dus la crearea unei legături între cultura rusă şi cea a renaşterii în Europa Occidentală. Constructiile din piatră s-au răspândit în mai multe oraşe ale Rusiei, în Tula, Şerpuhov, Koloma, Yaraisk şi Nijni Novgorod.
In Biserica Înălţării s-a păstrat fresca din 1642-1643, care a fost restaurată în 1950. În această Biserică au fost încoronaţi toţi ţarii, începând cu Ivan al IV-lea cel Groaznic, şi au fost înscăunaţi mitropoliţi şi patriarhi. În această Biserică au fost înmormântaţi, până în 1700, mitropoliţii întregii Rusii, iar mai târziu şi toţi patriarhii (excepţie facând patriarhul Nicon) .
Soborul Sfinţilor Arhangheli a fost construit de către Aleviz cel Nou în 1505-1509, pe locul unei vechi biserici din secolul al XIV-lea. Acest sobor a fost construit în stil rusesc . Soborul Bunei Vestiri a fost construit în 1484-1489. Arhitectura acestui sobor conţine elemente ale şcolilor de arhitectură din Moscova, Pscov şi Vladimiro-Suzdal. Fresca din acest sobor a fost facută în anul 1508 şi restaurată în anul 1947. Iconostasul a fost pictat de Teofan Grecul şi de Andrei Rubliov .
Un adevarat impact în pictura bisericească rusă l-a avut Andrei Rubliov (1360?- 1427). Cu toate că a trăit în timpul dominaţiei mongole, arta a continuat să evolueze, evoluţie fără de care apariţia unui geniu ca Rubliov nu ar fi fost posibilă. Principala lui operă este icoana Sfântei Treimi. În secolul al XVI-lea au fost cunoscute icoanele lui Dionisie. Mănăstirile din acea epocă doreau tot mai mult să împodobească pereţii bisericilor cu frescă. Tot atunci au fost înfiinţate mai multe şcoli de pictura bisericească în Moscova, Novgorod, Vologoda şi Stroganov. Despre cum trebuie pictate icoanele s-a discutat la soborul Stoglav. În practică, la pictarea icoanelor era introdus tot mai mult stilul realist. Rubliov a fost monah la o mănăstire din Moscova. Împreună cu Teofan Grecul şi cu Profirie din Gorodţk a pictat icoanele soborului Bunei Vestiri din Cremlin. Apoi, împreună cu Daniil Ciornâi a pictat şi soborul Înălţării din Vladimir, dar şi soborul Sfintei Treimi din Serghievo-Posad, unde s-a aflat renumita icoană a Sfintei Treimi. La sfârşitul vieţii a pictat soborul mănăstirii Andronic. Tot lui Rubliov i se atribuie şi pictarea soborului din Zvenigorod. Rubliov a introdus în pictura bisericească o nouă concepţie a frumuseţii şi puterii duhovniceşti ale omului.
Un alt pictor bisericesc este şi Dionisie, care a pictat în mănăstirea Sfântul Pafnutie, în soborul Înălţării din Cremlin şi în mănăstirea Sfântul Iosif. Se păstrează pictura lui Dionisie în soborul mănăstirii Feropantov. În galeria Treteiakov se păstrează icoana „Odighidria” şi încă două icoane din mănăstirea Pavlov-Odnorsk.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea s-au păstrat căteva particularităţi ale picturii dionisiene, dar pe la jumătatea secolului, coloritul a devenit mai închis. În locul culorilor deschise se foloseau tot mai mult cele închise. Iconografia a devenit mai complicată, a început să includă tradiţii necunoscute până atunci. Astfel de schimbări au apărut în arta moscovită nu doar datorită schimbării „duhului epocii”, dar şi a influenţei picturii pscovniene şi novgorodiene, datorită invitării în Moscova a pictorilor din localitaţile respective. Diacul Viscovatâi I.M., care era un apropiat al ţarului, spunea că astfel se încalcă canoanele şi tradiţia, criticând vehement icoanele pictate de pscovnieni. Pe Viscovatâi îl deranjau cel mai mult unele detalii, spre exemplu, Hristos în chip de înger sau de luptător . La sinodul din 1554, care era condus de Macarie , s-au combătut o mare parte din criticile lui Viscovatâi. În această perioadă pictura rusă s-a îmbogăţit cu multe lucrări pe tematică liturgică: „Достойно есть”, „Приидите, людие, Триипостасному Божеству поклонимся”, „Во гробе плотски”, „Единородный Сыне”, „Благословенно воинство Небесного Царя” şi altele. Ultima icoană din soborul Înălţării din Cremlin, care este cunoscută sub denumirea de „Церковь воинствующая ”, a fost pictată pe textul din Octoih, care cuprinde motive atât apocaliptice, cât şi, probabil, aluzii sau trimiteri istorice .
A suferit schimbări şi sistemul de pictare a bisericilor. În soborul Înălţării din Cviajska pentru prima dată a apărut lucrarea „Отечество ”, cu prezentarea puterilor cereşti . Pe cupolă erau imagini din Cartea Facerii despre crearea lumii şi a vieţii protopărinţilor în rai şi pe pământ. Au mai fost pictate icoanele: „Христос в лоне Отчем”, „Евхаристия”, în altar era pictată „Небесной литургией”, care accentua tematica unităţii euharistice a Bisericii . Ceva specific acestei perioade este interesul deosebit pentru aspectele simbolice şi dogmatice.
În atelierele lui Macarie se lucra foarte mult asupra ilustrării cărţilor. Un loc important printre scrierile de mână, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea îl ocupă „Лицевой летописный свод”, care conţinea aproximativ 16 mii de miniaturi. Această carte nu facea parte din arta bisericească, dar miniaturile de la începutul cărtii erau dedicate istoriei biblice.
Se pare că pictura a devenit foarte raspândită, astfel s-a ajuns la scăderea profesionalismului şi la o îndepărtare de la iconografia tradiţională. Din Sinoadele secolului respectiv se ştie că existau mulţi maeştri-autodidacţi, care pictau pentru ţărani icoane ieftine . Sinodul a apelat la moralitatea pictorilor, cerându-le să înveţe pictura. Sinodul a încercat să ţină sub control această situaţie, dar nu a reuşit să efectueze acest control asupra întregii ţari .
Şcolile continuau să existe. Dar ce fel de şcoli erau acestea? În eparhia de Norgorod, după cuvintele arhiepiscopului Ghenadie, erau caţiva aşa-numiţi profesori, dar care nu contribuiau cu nimic la progresul elevilor. Aceşti profesori, la început, le predau elevilor seara, în schimbul unei sume de bani, iar, mai apoi, dimineaţa pentru o altă sumă de bani. Astfel, arhiepiscopul Ghenadie a cerut miropolitului Simion să discute cu marele cneaz despre înfiinţarea unor şcoli. Ghenadie dorea ca în aceste şcoli tinerii să înveţe mai întâi a citi, iar mai apoi să treacă la Psaltire . La unul dintre sinoadele Bisericii Ortodoxe Ruse, ţarul Ioan Vasilievici a afirmat că „ucenicii trebuie să înveţe”. La acest Sinod s-a hotărât ca:
a) în Moscova şi în alte oraşe să fie aleşi preoţi capabili să-i înveţe pe alţii a citi şi a scrie, şi în casele lor să deschidă şcoli.
b) în aceste şcoli nu doar oamenii bisericii să înveţe, ci toţi creştinii să fie în stare să înveţe să citească, să scrie şi să cânte.
c) învăţătorii trebuiau să-i înveţe pe elevi cât mai multe despre Dumnezeu, să urmărească creşterea lor spirituală.
Anume din aceste motive în Rusia erau foarte puţini oameni care puteau să citească şi să scrie, fiindcă aceasta se învăţa numai în mănăstiri .
S-au păstrat informaţii şi despre câteva biblioteci din Rusia. Dar cea mai importantă este cea a marilor cneji, care a rămas fără să se folosească cineva de ea. În descrierea lui Maxim Grecul se povesteşte că atunci când marele cneaz Vasilii Ioanovici, după câţiva ani de la intronizarea lui, „a adus printre bogăţiile marilor ţări şi numeroase cărţi greceşti”. Iar când această bibliotecă a fost arătată lui Maxim Grecul, atunci el a exclamat: „Atât de multe cărţi nu sunt nici în Grecia şi nici în Italia” . În timpul domniei ţarului Ioan Vasilievici, a vazut această bibliotecă (în jurul anului 1565) şi un pastor, Ioan Vetterman. După cuvintele acestui pastor, fondul bibliotecar era compus din cărţi scrise în limba ebraică, greacă şi latină. Aceste cărţi au fost date ţarilor ruşi de către Patriarhul Constantinopolului. Toate aceste cărţi erau bine păstrate, nimeni nu avea acces la ele, decât cu acordul ţarului. Dacă o astfel de bibliotecă s-ar fi găsit în Occident, unde existau deja academii şi universităţi, ar fi fost foarte utilă pentru studii. În Rusia, această bibliotecă a rămas un tezaur neexploatat. Din această bibliotecă a fost extrasă doar Psaltirea explicată, care a fost tradusă de Maxim Grecul pentru ruşi şi încă două sau trei cărţi: tâlcuirea la Faptele Apostolilor şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei şi la Evanghelia după Ioan .
Au mai existat şi alte biblioteci, care au adus folos Bisericii din Rusia. Acestea au fost bibliotecile din mănăstiri. Spre exemplu, în biblioteca mănăstirii Sfântul Nicolae din Corelsk, care era una dintre cele mai mici mănăstiri în 1551, avea 68 de cărţi, dintre care 56 de cult şi alte 12 cărţi . Iar în biblioteca mănăstirii Sfântului Iosif din Volocolamsk în anul 1573 erau 1150 de cărţi, dintre care doar 15 erau tipărite. O mare parte dintre aceste cărţi erau bisericeşti şi de cult, şi anume 796, iar 354 erau laice. Dintre aceste cărţi făceau parte: Biblia, tâlcuiri la Psaltire, Evanghelie şi Apostol; scrierile multor Sfinţi Părinţi: Chiril al Ierusalimului, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom, Ioan Damaschin, etc.; multe vieţi ale Sfinţilor Părinţi, dintre care şi unele ale Sfinţilor ruşi; Patericul: Egiptean, Sinaitic, etc.; mai erau şi multe volume fără denumiri, care conţineau traduceri. Jumătate din depozitul bibliotecii mănăstirii Sfântului Iosif din Volocolamsk conţinea cărţi care aparţineau: mitropolitului Daniel, arhiepiscopilor şi episcopilor – Acachie din Tver, Vasian din Kolomen, Galaction din Krutiţk, Vasilie din Rostov, Lavrentie din Cazan şi multor altor arhimandriţi şi egumeni. Mirenii nu aveau acces la toate aceste biblioteci ale mănăstirilor, iar alte biblioteci, care ar fi fost la îndemâna lor, nu existau . Pe la jumătatea secolului al XVI-lea a crescut interesul pentru problemele bisericeşti. Mai multă atenţie se dădea textelor sfinte, în special asupra Vechiului Testament .
În Rusia, tipografia a apărut pentru prima dată în anul 1525, în localitatea Vilne. Iar în Moscova a apărut pe la jumătatea secolului al XVI-lea. În 1550 ţarul Ivan l-a rugat pe regele Christian al III-lea al Danemarcei şi Norvegiei (1503-1559) să trimită în Moscova tipografi. Regele Christian a trimis doar un singur tipograf, pe Hans Messingame Bokbinder, care avea la el o Biblie lutherană şi încă două cărţi lutherane. Hans a venit cu propunerea că dacă ruşii vroiau să primească lutheranismul, atunci el urma să traducă respectivele cărţi în limba rusă şi să le tipărească în câteva mii de exemplare. Întrucât lutheranismul nu a fost primit în Rusia, nu putem spune că Hans a contribuit cu ceva la înfiinţarea tipografiei. În Rusia, de tipografie s-au ocupat, la porunca ţarului Ivan Vasilievici şi a mitropolitului Macarie, diaconul Nocolai Gostunsk, Ivan Feodorov şi Petru Timofeev Mstislav . Ţarul a ordonat să se construiască o casă pentru tipografie din banii lui. Cu toate acestea, lucrul mergea foarte lent. Astfel, la 19 aprilie 1563 au început să tipărească prima carte, Apostolul, care pe 1 martie 1564 a ieşit de sub tipar. După Apostol a fost tipărit Ceaslovul, care a fost scos de sub tipar la 29 octombrie 1565. Au mai fost tipărite şi Evanghelii. După aceasta, totul a luat sfârşit, deoarece foarte mulţi erau împotriva tipografiei. Oricât de mult nu i-a răsplătit ţarul pe tipografi, ei nu erau de acord să lucreze, pentru că erau numiţi eritici. La scurt timp, cineva a dat foc tipografiei şi aparatul cu litere a ars de tot. Diaconul Ivan Fedorov şi ceilalţi au fost nevoiţi să părăsească Moscova şi să se retragă în Vilna, unde îşi continuau lucrul. Peste doi-trei ani a fost reînfiinţată o altă tipografie în Mocova, la care a fost tipărită doar Psaltirea. În acest ritm, tipografia nu a putut influenţa prea mult dezvoltarea Biserici Ruse .
Cu toate că apăruse tiparul, în Rusia încă multă vreme s-a mai practicat copierea de mână a cărţilor. Raspândirea cărţilor a făcut posibilă comunicarea celor sfinte . La sfârşitul anilor ‘70 ai secolului al XVI-lea, în Rusia au fost tipărite mai multe cărţi bisericeşti. În secolul al XVI-lea au apărut numeroase cărţi laice. Foarte mult s-a lucrat în acest domeniu sub conducerea mitropolitului Macarie. Unul dintre scriitori era şi monahul Filotei, care a formulat teoria Moscova – a treia Roma, prin intermediul căreia demonstra puterea universală a Rusiei din acea perioada dar şi viitorul ei: „Cele două Rome au picat, a treia e acum, iar a patra nu va fi”. Un deosebit rol l-a avut şi Silvestru, care era atât publicist, cât şi militant politic , care a avut o mare influenţă asupra tânărului ţar Ivan al IV-lea, căruia îi era şi duhovnic .
Rezultă că pe tot parcursul secolului al XVI-lea, Rusia nu a avut alte resurse de culturalizare decât cele pe care le-a avut şi până în acel moment. În şcoli, ruşii nu puteau să înveţe decât să citească şi să scrie. Pe de altă parte, noile evenimente, atât bisericeşti şi civile, cât şi ereziile, au avut o mare influenţă asupra deşteptării populaţiei şi au iniţiat o mişcare a literaturii duhovniceşti. Această stare de letargie a şi facut posibilă o bruscă ridicare a nivelului intelectual şi duhovnicesc .
La începutul secolului al XVI-lea, au apărut noi minţi luminate în monahismul rusesc: Iosif Volocolamski, Nil Sorski, Inochentie Vologodschi, Alexandru Svirski, Corneliu Komelki etc; care au fost nişte binefăcători nu numai ai monahismului rusesc, dar şi ai întregii Biserici. Pe întreg parcursul primei jumătăţi a secolului al XVI-lea au fost şi alţi călugări care au avut aceeaşi importanţă pentru Biserica Rusă: Daniil Pereaslavski, Chiril Novoezerski, Gherasim Boldinski, Arsenie Komeliski şi Antonie Siiski. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea au activat următorii călugări şi stareţi de mănăstiri: Filip Soloveţki , Trifon Koliski, Teodosie Totemski şi Arsenie Novgorodski. Se pot enumera peste cincizeci de călugări care au contribuit la ridicarea mănăstirilor din acea perioadă. Unii dintre aceştia, datorită meritelor şi contribuţiei lor, au fost canonizaţi de Biserica din Rusia ca sfinţi. Dintre aceşti călugări au făcut parte şi mulţi pustnici: Nil Stoblenţki a trăit 27 de ani în peştera de lângă Ostankov, Nicandru Pskovski a trăit mulţi ani în pustiul dintre Porhov şi Pskov langă râul Demiank .
Despre monahismul din Rusia au scris mulţi străini care au vizitat această ţară. Spre exemplu Gerberstein, care a fost în Rusia între 1516 şi 1526, scria: ”Mănăstirile din Rusia au legi şi regimuri foarte stricte, care pe viitor cu siguranţă nu îşi vor diminua importanţa. Mulţi dintre călugări se retrag din mănăstiri în pustiu, unde îşi fac colibe şi locuiesc în singurătate. Mâncarea o găsesc pe pământ şi în copaci. Se numesc stâlpnici, pentru că trăiesc pe stâlpi înalţi. Călugării pustnici atrag la Hristos foarte mulţi închinători la idoli, lângă care mult timp propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Şi se duc în alte ţari din Apus şi Răsărit, ajung acolo cu greu şi îşi risca propria viaţă pentru ca să propovăduiască credinţa, să cheme la adevărata cale a lui Hristos sufletele piedute ale multora” . Ioan Fabr din Spania scria: „Toţi, atât călugării, cât şi călugăriţele, trăiesc în evlavie. Iar cei ce au intrat în mănăstire nu se mai gândesc să plece”. Un altul, Conbenzel, scrie: „Toţi aceşti călugări (din mănăstirea Sf.Serghei, Zagorsk) aparţin ordinului Sfântului Vasilie, trăiesc în pioşenie, ca şi ceilalţi călugări din alte mănăstiri. Aici sunt foarte multe mănăstiri. La o distanţă de două sau trei mile de fiecare dată găseşti câte o mănăstire” .
În Statutele Bisericii Ortodoxe Ruse până în secolul al XVII-lea, nu era un capitol separat dedicat Sfinţilor ruşi. Cu toate că s-a încercat să fie introduşi în ierarhia sărbătorilor, aceasta a avut loc mai tarziu. Din cauza creşterii numărului sărbătorilor din Minei, s-a încercat să se dea indicaţii despre săvârşirea slujbelor nu după zilele anului, ci după tipul slujbelor. Aceste indicaţii au fost introduse în Statut în secolele XVI-XVI, în capitolul „Decretul statutului de azi” .
În această perioadă, în cele mai mari mănăstiri s-au format tradiţii. Au fost date instrucţiuni referitor la sărbătorile locale, diferite reguli pentru trapeză, toate acestea formând un „oбиходник” . Bisericile mai mari aveau specificul lor. Biserica Sfintei Sofii din Novgorod a păstrat tradiţiile sale, tradiţii care nu au dispărut odată cu trecerea la un alt Statut, cel al Ierusalimului. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Sinodul Стоглав a hotărat ca în bisericile din Moscova să fie introduse obiceiurile din Novgorod. În afară de tipurile de slujbă bisericeşti şi monahale este enumerat în cărţile de cult şi cel schitic, care se referă la anahoreţii care nu au nici un grad bisericesc. Statutul schitic, care a fost organizat de mănăstirile din Athos, a fost primit în Rusia în timpul celei de-a doua influenţe a slavilor din sud. Statutul schitic se poate găsi în diferite cărţi de cult din secolele XV-XVII. Acest statut le indică călugărilor ca în fiecare zi să facă toate slujbele din ziua respectivă în chilie, după statutul din Ierusalim, cu numărul de catisme mărit (până la 10 catisme pe zi) . În afară de aceasta trebuiau să facă mai multe metanii. Toate slujbele, după statutul schitic, puteau fi făcute fără participarea preotului. Tocmai din acest motiv, acest statut se ţinea numai la schiturile mici, cel mai des în pustiul cuviosului Nil Sorski .
Tot atunci s-a pus baza primelor şcoli. Patriarhul Alexandriei, Meletie Pigas, în scrisoarea din 1593, care era adresată ţarului Feodor Ivanovici, îl ruga pe acesta să înfiinţeze în Rusia „şcoli ale ştiinţelor greceşti” . Jumătate de secol mai târziu Patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea, şi cel al Alexandriei, Paisie, au considerat că este absolut necesar să se înfiinţeze în Rusia o şcoală de teologie, care să fie centrul de cercetare în teologie pentru întreaga Ortodoxie. Şcoala superioară de teologie, cunoscută sub denumirea de Academia slavo-greco-latină, a devenit realizarea colaborării grecilor şi a ruşilor. Instituţia care a precedat academia a fost colegiul din Kiev, Petru Movilă. Academia slavo-greco-latină a fost înfiinţată de fraţii Sofronie şi Ioanichie Lihud în Moscova, în anul 1685. Unul dintre scopurile academiei era de a adopta şi de a răspândi tradiţiile bizantine.
Între anii 1550 şi 1721 au fost canonizaţi 123 de sfinţi . Dezvoltarea teologiei ruse începe anume din această perioadă, după ce în Rusia s-a simţit o stare de amorţeală în toate domeniile.