Autocefalia: un termen şi o realitate

 by Dumitru COTELEA

Ca termen, cuvântul autocefalie provine din limba greacă prin care înţelegem „starea de independenţă administrativă jurisdicţională sau de conducere a unei Biserici Ortodoxe faţă de alte unităţi bisericeşti, egale în drepturi, care se găsesc în stare de interdependenţă sub raport dogmatic, cultic şi canonic, formând împreună ortodoxia ecumenică”. Ea datează chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, termenul fiind in mod definitiv acceptat de către vocabularul creştin în secolele V – VI. Acest fapt explică de ce în textele sfintelor canoane în loc de autocefalie apar alţi temeni. Cu toate acestea, ideea autonomiei, a dimensiunii canonice a Bisericii locale a existat încă din perioada apostolică, fiindcă toate comunităţile creştine aveau în fruntea lor câte un episcop şi se conduceau independent unele făţă de altele, formând astfel o diversitate în unitate, acea communio ecclesiarum specifică primului mileniu creştin. În această logică eclesiologică, episcopii din vremea aceea puteau fi numiţi episcopi autocefali , spre exemplu Sfântul Apostol Ioan care, în Apocalipsa, pomeneşte în Asia şapte Biserici autocefale: Bisericile din Efes, Tiatira, Pergam, Sardes, Filadelfia Smirna şi Laodiceea (Apoc. 1, 4, 11 urm.). Aşadar, organizarea Bisericii primare se baza pe principiul indenpendenţei fiecărei comunităţi creştine locale. Fiecare comunitate creştină, care era condusă de un episcop, reprezenta o unitate independentă, adică reprezenta Biserica locală, expresie în mic a Bisericii universale. Bisericile locale formau la un loc Biserica Ortodoxă propriu-zisă, adică universală, iar puterea aceasta se afla în mâna episcopilor, astfel principiile de independenţă a unei Biserici coincideau cu principiile autocefaliei .
Canonul al 34-lea apostolic ne arată că întrega Biserică creştină formează o singură comunitate duhovnicească, din care fac parte bisericile locale, care formează eparhii separate, fiind grupate în jurul unui centru administrativ unic, care este condus de episcop. Relaţiile dintre episcopii unei Biserici locale sunt reglementate de canoanele apostolice în următorul mod: adunarea ierarhilor alege pe unul dintre ei ca fiind mai marele lor şi acestuia îi sunt subordonate toate eparhiile provinciei respective. Grupurile unui popor sau provincii reprezintă o Biserică autocefală, care, ca o unitate teritorială, trebuie să fie competentă să-şi rezolve toate problemele ce pot apărea în eparhie sau chiar în statul respectiv .
Autocefalia reprezintă o formă de organizare administrativă în cadrul Bisericii Ortodoxe, în sensul de cârmuire prin cap propriu, adică prin căpătenie proprie a unei Biserici . Canonul 34 Apostolic este fundamentul organizării autocefale. El spune că „episcopii unui neam - unui teritoriu - trebuie să-l recunoască pe cel ce este întâi între ei, socotindu-l drept cap”, nu în sensul de cap al Bisericii, ci de întâiul dintre ei şi „nefăcând nimic mai deosebit fără ştirea sa, afară de ceea ce fiecăruia îi este îngăduit în eparhia sa şi în localităţile care depind de ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără ştirea tuturor, întrucât numai aşa va fi în unire şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” . Toate celelalte canoane care se referă la autocefalie sunt expresii de manifestare ale acestui canon. Până în secolul al IV-lea, Biserica autocefală era la nivel eparhial. Nu există o expresie a autocefaliei la nivel mitropolitan câteva secole, episcopul unei cetăţi fiind capul, autocefal. Odată cu formarea sistemelor de organizare bisericească, autocefalia trece de la nivel eparhial la nivel mitropolitan şi, după aceea, la nivel Patriarhal.
Canonul 37 apostolic indică exact forma de conducere a Bisericii autocefale. În acelaşi timp el cheamă pe toţi episcopii Bisericii respective să rezolve toate problemele ce pot apărea, nu independent, ci în sinod, deoarece sinodul episcopilor, în sistemul Bisericii autocefale reprezintă puterea supremă . Odată cu dezvoltarea şi organizarea Bisericilor locale s-au impus şi nişte reguli care aveau menirea de a asigura legătura normală dintre ele, pentru a se evita posibilele coliziuni. Un astfel de canon este şi canonul 2 al celui de al doilea Sinod Ecumenic: „Episcopii să nu-şi întindă jurisdicţia asupra altor Biserici, afară de eparhiile lor, nici să nu facă tulburări în Biserici, ci, potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să cârmuiască numai Egiptul, iar episcopii Răsăritului să administreze numai Rasăritul, păstrându-se pe seama Antiohiei prerogativele sinodului de la Niceea; şi episcopii eparhiei din Asia să cârmuiască numai Bisericile din Asia, şi cei din Pont numai pe ale Pontului, şi cele din Tracia să administreze numai pe cele ale Traciei. Iar episcopii, nefiind chemaţi, să nu treacă peste eparhiile lor pentru hirotonie sau pentru alte afaceri de conducere bisericească…” .
Ideea de autocefalie a fiecărei Biserici s-a precizat tot mai mult, până s-a ajuns la stabilirea celor cinci Patriarhii apostolice: Roma, Costantinopol, Antiohia, Alexandria si Ierusalim . După Ciobotea I. D., astăzi, Biserica Ortodoxă Universală se prezintă ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite prin credinţă. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului se bucură de un primat de onoare, care se exercită sub forma unui primat de „coordonare a coresponsabiliăţii în acţiuni care privesc întreaga Ortodoxie” . Acest titlu de Patriarh Ecumenic, a intrat în uz în Constantinopol începând cu secolul al VI-lea, atunci când oraşul Constantinopol era capitala Imperiului Roman. Titlul este doar unul onorific, care nu îi conferă autoritatea unei puteri bisericeşti universale. Patriarhul Ecumenic nu are drepul de jurisdicţie universală, deci el nu poate să se amestece în viaţa altor Biserici autocefale şi nici nu poate decide în numele altor Biserici surori.
Astfel, între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică există o diferenţă şi din acest punct de vedere. Dacă Biserica Ortodoxă se bazează pe principiul egalităţii şi al coresponsabilităţii Bisericilor surori, în Biserica Romano-Catolică, autoritatea supremă este reprezentată de către episcopul Romei şi în nici un caz de către consiliul ecumenic al episcopilor. Papa este considerat ca fiind „păstor universal, cu jurisdicţie ordinară şi imediată asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor romano-catolici” .
Biserica Ortodoxă se distinge la acest capitol eclesiologic şi de Protestantism. Cu toate că şi protestantismul pune accent pe libertatea Bisericilor locale, nu are conştiinţa de a forma în totalitatea sa o singură Biserică .
În pofida faptului că Biserica Ortodoxă este alcătuită din mai multe Biserici autocefale, ea are conştiinţa de a forma o unitate. Dacă nu ar fi aşa, atunci Otodoxia s-ar prezenta ca fiind un grup de Biserici izolate. În fruntea unei Biserici Ortodoxe locale trebuie să fie un episcop ortodox canonic, aflat în comuniune cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale. Tocmai din acest motiv nu oricine poate infiinţa Biserici locale noi, „independente” sau „libere”, căci adevărata libertate nu provine din separaţie bisericească, ci din afirmarea unităţii.
Autocefalia însă nu înseamnă doar drepturi. Libertatea de autoorganizare şi autogestionare a vieţii eclesiale locale implică în egală măsură responsabilităţi. Aceste drepturi nu sunt prezentate într-un sistem canonic codificat, ci reies dintr-un consens al practicii vieţii Bisericilor autocefale:
a) dreptul de a avea propriul Sinod al episcopilor, acest sinod fiind singura autoritate canonică pentru tot ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti;
b) dreptul de a alege proprii săi episcopi şi, în special, primatul său, mitropolit sau patriarh, fără a avea nevoie de o confirmare a lor de către o autoritate externă;
c) dreptul de a convoca sinoade şi adunări bisericeşti, care privesc comunităţile de sub jurisdicţia sa;
d) dreptul de a întocmi şi promulga legi bisericeşti cu valabilitate pentru toate comunităţile bisericeşti de sub jurisdicţia sa;
e) dreptul de a înfiinţa instanţe canonice sau tribunale bisericeşti în vederea reglementării disciplinei bisericeşti;
f) dreptul de a stabili liber relaţii cu alte Biserici Ortodoxe autocefale şi de a interprinde acţiuni de interes comun într-o anumită regiune, precum şi dreptul de a promova dialoguri ecumenice cu alte confesiuni creştine (nu în numele Ortodoxiei întregi);
g) dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir;
h) dreptul de a canoniza sfinţi locali;
i) dreptul de a compune noi imne liturgice etc.
Aşadar, o Biserică autocefală poate să decidă în orice problemă care o priveşte direct.
Există, cu toate acestea, o mare diferenţă între o Biserică autonomă şi una autocefală. Cea dintâi nu se bucură de toate drepturile de care se bucură Biserica autocefală. Pentru ca o Biserică să poată deveni autocefală, ea trebuie sa indeplinească următoarele condiţii:
a) trebuie sa fie o Biserică matură, să aibă o experienţă de adminitraţie bisericească, să aibă capacitatea materială şi spirituală de a menţine şi promova credinţa ortodoxă şi de a organiza viaţa bisericească a unui popor în totalitatea sa, să se manifeste sinodal de o anumită perioadă de timp şi să aibă capacitatea de a-şi gira afacerile singură;
b) să aibă cel puţin trei episcopi titulari ca să poată convoca sinodul ;
c) să existe dorinţa episcopilor şi a diferitelor dioceze dintr-o ţară de a deveni o Biserică autocefală.
d) trebuie să aibă un teritoriu bine definit şi un context etnic sau cultural în care această Biserică locală şi-a arătat capacitatea de a se pune în slujba sa şi de a-l aduce pe Hristos. Cu alte cuvinte, e nevoie să fie dovedită o sudură profundă şi o simbioză trainică între credinţa ortodoxă şi contextul etnic şi cultural al Bisericii care doreşte autocefalia;
e) autocefalia a fost adesea condiţionată de independenţa statală sau politică a teritoriului sau a ţării în care se află Biserica locală respectivă. Ea trebuie să ţină seama de împărţirea administrativă civilă, astfel încât să existe o legătură între organizarea bisericească autocefală şi organizarea statală independentă , Această condiţie derivă din canoanele 17 şi 28 ale Sinodului IV Ecumenic, precum şi al canonului 38 al Sinodului VI Ecumenic, potrivit cărora, pentru o mai bună coordonare a vieţii bisericeşti şi misionare, organizarea bisericească trebuie să ţină seama de evoluţia organizării civile;
f) Biserica Mamă, care are responsabilitatea canonică şi pastorală pentru Biserica locală aflată sub jurisdicţia sa, trebuie să fie convinsă de posibilitatea şi necesitatea acordării sau a recunoaşterii autocefaliei dorite de această Biserică locală-fiică. Recunoaşterea acestei autocefalii şi, în general, drepturile şi îndatoririle majore legate de ea, sunt precizate într-un act oficial şi solemn numit „Tomos”. Această recunoaştere a autocefaliei de către Biserica-mamă, este adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor ortodoxe surori, cărora li se cere să recunoască, la rândul lor, Biserica respectivă ca Biserică autocefală soră.
Între Bisericile Autocefale trebuie să existe o relaţie de interdependenţă, de perihoreză. Bisericile se intrepătrund prin existenţa lor eclesiologică în ciuda diferenţelor de natură administrativă.